Dacă această numire ar fi venit din partea PSD sau PNL, cazul Alinei Gîrbea – cumnata lui Cătălin Drulă, proaspăt instalată ca secretar de stat la MIPE – ar fi fost un scandal național în mai puțin de două minute. Aceleași voci care acum o apără ar fi dezmembrat subiectul pe toate talk-show-urile, iar tabloidele ar fi ținut prima pagină zile întregi. Dar pentru că vorbim de „ai lor”, adică ai USR-ului, totul se transformă brusc într-o pildă de meritocrație. E un dublu standard cât Casa Poporului, pe care nici măcar Drulă nu îl mai poate camufla în retorică de „reformist”.
Realitatea e simplă: nu a existat concurs, nu a existat competiție reală. Vorbim despre o numire pe baza de rudenie și apartenență politică, exact tipul de mecanism pe care USR îl denunța când era în opoziție. Dacă Drulă ar fi susţinut aceleași criterii pe care le pretinde altora, astfel de numiri nu ar fi fost posibile. Și tocmai aici apare problema majoră pentru cineva care pretinde că ar putea conduce Bucureștiul: cum poți administra un oraș de milioane dacă îţi împingi rudele în funcţii cheie?
Cei care încearcă să vândă povestea cu „experiența europeană” și „cariera fără umbre” ar trebui să explice mai întâi de ce celelalte sute de profesioniști comparabili nu au avut acces la aceeași șansă. Fără concurs și fără transparență, totul se reduce la o formă de clientelism politic pe care USR o critica în alții, dar o reproduce când îi convine. Nu e merit, nu e profesionalizare a aparatului public – e favoritism mascat în discursuri moralizatoare.
Iar când același partid le spune oamenilor că trebuie să accepte tăieri, taxe majorate și obligații „responsabile”, în timp ce promovează rude, afini și apropiați în funcții bine plătite, mesajul devine pur și simplu cinic. Dacă Drulă vrea să fie luat în serios ca aspirant la Primăria Capitalei, ar trebui să clarifice de ce practica pe care o condamnă la alții devine brusc „acceptabilă” în propria curte.
România – și în particular Bucureștiul – merită conducători care nu doar vorbesc despre meritocrație, ci o și aplică. Până atunci, orice pretinsă „reformă” care vine la pachet cu numiri pe criterii de familie rămâne o formă de ipocrizie politică, iar cetățenii au tot dreptul să fie revoltați.
